Anul Nou la daci

Primii creştini sărbătoreau Naşterea lui Iisus în luna septembrie, odata cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). Saturnaliile, în anul 264 au căzut în 25 decembrie şi Împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti” - Festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima dată oficial, data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

Se ştie că Noul An este întâmpinat printr-un ritual, cunoscut sub numele de Pluguşor. Cum s-a născut acest ritual? Aşa cum era de aşteptat, pentru un popor sedentar care se ocupa în principal cu agricultura la şes şi păstoritul la munte, care a fost mult timp reprezentat, în majoritate, de „locuitorii ţării” – adică de „ţărani” (sau „ţăreni”, în unele zone – de pildă, la românii timoceni, sau în varianta mai veche).

„În fonemele lor, ale începutului zis-au pământului Terra, teranii azi, doar în limba română a pământului sunt numiţi oamenii ţării, ţăranii” (Elena Armenescu, volumul „Memoria statuilor” – Ţăranii).

Numele ritualului derivă de la cuvântul „plug”. Dar… apare o întrebare simplă, logică:
Se poate ieşi la arat, fie şi pentru a trage o „brazdă rituală”, ca anul agricol să fie bun, la începutul lui ianuarie, când, în trecut iernile erau mult mai aspre, de mai lungă durată decât acum, era frig, ger şi zăpadă „cât casa”? (Eu am trăit o astfel de iarnă în 1953, când aveam doar câţiva ani. Atunci nu au mai venit urătorii cu plugul tras de boii împodobiţi ca în alţi ani, când trăgeau o brazdă prin zăpada din curte, iar bărbatul care rostea Pluguşorul avea o traistă cu boabe de grâu pe care le semăna, din când în când, peste omătul în care se cufundau 2-3 centimetri, formând mici fose de unde aruncau sclipiri aurii amestecate cu steluţele orbitoare ale zăpezii, ca nişte promisiuni ale bogăţiei recoltei viitoare.)

Răspunsul este evident: Nu! Şi nici nu era nevoie, fiindcă ritualul „brazdei rituale de plug” sau de „pluguşor” se desfăşura la 1 martie de către strămoşii noştri daco-români (sau vlahi după cum ne numeau vecinii la un moment dat de-a lungul istoriei), când, de fapt, începea Anul agrar.

Pluguşorul este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la coptul colacilor, sfârşindu-se cu urări pentru gazde:

Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu-mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat,
Cu numele de Graur,
Cu şeaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât viţa de groasă.
Şi în scări s-a ridicat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat.
Şi-n curând s-a apucat,
…………………………
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Astfel să dea şi la voi
Ca s-avem parte şi noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!

Pentru a intra în modul lor de percepţie a fiecărei luni pe care au botezat-o ţinând cont de trăsăturile specifice ale vremii, de preocupări ori de ofrandele pe care le primeau de la Natură, propun să ne reamintim:

Calendarul popular

– Ianuarie este numit Gerar şi toată lumea ştie că, de regulă, în fiecare început de an, se manifestă „gerul Bobotezei”.
– Februarie este numit Făurar, fiindcă, acum, sub „plapuma” de nea, se „făureşte” recolta de grâu a verii viitoare.
– Martie se cheamă Mărţişor, de la o veche tradiţie românească, a mărţişorului, fixată la 1 martie, când de Anul Nou dacic exista obiceiul ca feciorii să ofere fetelor un şnur împletit din două culori: alb şi roşu (culoarea roşie, alături de cea albastră a zărilor şi galbenă a Soarelui, se regăsesc şi în tricolor!). La sfârşitul lunii, aceste şnururi sunt agăţate şi în zilele noastre în ramurile pomilor roditori.
– Aprilie poartă numele de Prier, adică prieşte semănăturilor. În 23 aprilie, totdeauna se sărbătoreşte Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Ziua Pământului, după sărbătoarea precreştină, dacică. După alţii, este legat de faptul că, în perioada creştină de cele mai multe ori, în această lună se sărbătoreşte Paştele, precedat, fireşte, de post şi rugăciune – interesantă este şi identitatea formei numelui românesc cu cea a verbului francez (se) prier – a (se) ruga…
– Mai are numele de Florar, fiindcă multe dintre flori apar în această lună.
– Iunie este cunoscut sub numele de Cireşar, acum se coc cireşele… de iunie.
– Iulie se numeşte Cuptor, din două motive: pe de-o parte, este foarte cald, şi pe de alta, şi datorită acestei călduri, se coace recolta de grâu.
– August este numit în popor Gustar, fiindcă acum încep să se coacă primele fructe: merele, perele, strugurii timpurii… numai bune de gustat, şi de mâncat.
– Septembrie este cunoscut ca Răpciune, probabil legat şi de începutul răcirii vremii… Tot acum se dezvoltă, între boabele de struguri ori în pănuşii de porumb, în lunile ploioase, nişte mucegaiuri, răpciunele…
– Octombrie anunţă accentuarea acestei răciri, prin numele său de Brumărel.
– Noiembrie este cunoscut ca Brumar, fiindcă bruma devine un fenomen obişnuit în penultima lună a anului. Anul se încheie, aşa cum am mai precizat, cu luna de după Ziua Sfântului Andrei.
– Decembrie este numit Îndrea sau Undrea. Femeile stăteau în casă şi cu undrelele împleteau din lână, călduroase pulovere, veste, fulare, ciorapi etc..

În calendarul popular, în antichitate, moartea şi renaşterea timpului, şi împreună cu el a zeului adorat, sunt celebrate în raport cu echinocţii, solstiţii, faze lunare, bioritmuri ale plantelor şi animalelor etc..

Este cunoscut faptul că sărbătorile precreştine au fost asimilate de biserica creştină, deoarece preoţii, în înţelepciunea lor, şi-au dat seama că tradiţia era şi este adânc înfiripată în modul de existenţă al poporului. Să medităm asupra faptului că aici, în jurul paralelei 45 al emisferei nordice, omenirea a trăit milenii întregi doar la lumina unui opaiţ în întunericul lungilor nopţi ale iernii.

Pe tărâmul ţării noastre, echinocţiul de primăvară e însă asociat mult mai strâns de figura legendară a Dochiei, legendă în care se pot identifica elemente din cele mai diferite perioade, începând cu cele preistorice.

Oficial, sărbătorită la 1 martie este Sfânta creştină pe nume Eudochia (sfântă de origină libaneză), „dar, slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine Dochia”.
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, este cel care ne dă primele informaţii despre complexul mitologic al Babei Dochia, ca stana de piatră de pe Ceahlău: „Cel mai înalt munte al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia. Din vârful său, ce se ridică la înălţime enormă ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apa foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept în mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, închipuind o babă înconjurată, de oi” (mai multe despre muntele sacru Ceahlău în lucrarea Ceahlăul şi hierofania).

Concluzii ştiinţifice recente confirmă faptul că oamenii nu au evoluat ca disponibilitate a inteligenţei în ultimii 7-8.000 de ani, doar progresul tehnic ne face mai informaţi. În cazul acesta este lesne de înţeles cum, cu ajutorul imaginaţiei lor, strămoşii noştri care aveau puternice sentimente religioase, au creat ritualurile ca forme de manifestare a câştigării bunăvoinţei zeităţilor – trăind împăcaţi cu gândul că au respectat şi împlinit legile divine. Au creat costumele, măştile cu care să sperie duhurile rele, nebinevoitoare, dansurile ritualice, au creat minunatele colinde, urări, descântece, basme populare româneşti, fiecare gen rostit şi repovestit în funcţie de sărbătorile sau ocaziile de peste an.
Ritualurile sărbătorilor de iarnă sunt foarte diverse, în funcţie de fiecare regiune a ţării.

Să nu confundăm aceste ritualuri care corespund saturnaliilor sărbătorite de către romani în cinstea Zeului Saturn, în perioada 17-23 decembrie, cu cele ale Anului Nou!

Notă: Primii creştini sărbătoreau Naşterea lui Iisus în luna septembrie, odata cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). Saturnaliile, în anul 264 au căzut în 25 decembrie şi Împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti” – Festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima dată oficial, data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.

Dacii, care cunoşteau bine harta cerului, aveau un calendar solar, determinaseră cu exactitate solstiţiile şi echinocţiile. După perioada de scădere dramatică din noiembrie, când înspăimântaţi de posibila vizită a duhurilor rele se protejau de Sânandrei ungând canaturile uşilor şi ferestrelor cu usturoi, imediat după solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească, se dezlănţuiau într-o succesiune de petreceri ritualice dedicate zeităţilor care i-au ajutat să treacă cu bine acea perioadă.
Prin urmare, după solstiţiul de iarnă, dacii sărbătoreau creşterea zilei, îmbogăţirea luminii! Există şi o legendă a Moşului Crăciun. În Transilvania, şi în zilele noastre, Anul Nou actual este numit Crăciunul Mic!

Stabilirea datei de 1 ianuarie ca zi de Anul Nou s-a petrecut, în anul 1691, de către Papa Inocenţiu al XII-lea.
Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, când sărbătorim prin petrecerea numită Revelion. În limba franceză, Réveillon înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ grandios la miezul nopţii, cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de sănătate, prosperitate, noroc, viaţă lungă , se urează „La mulţi ani!”.

Colindatul

După cum aflăm de la cercetători de prestigiu (Ghinoiu, Coman M.), „Colindatul este văzut ca o manifestare întemeietoare de lume, încărcată cu virtuţi apotropaice ieşite din comun”. În spatele acestor practici, se ascund elemente originare în cele mai străvechi timpuri. „De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substitutele Zeiţei Mamă neolitice (Geea) şi a Zeului Tată, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, murea şi renăştea printr-un ritual funerar, s-a ajuns la colindatul de astăzi, care aduce credincioşilor – aşa cum au stabilit părinţii Bisericii – vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu – Salvatorul – la solstiţiul de iarnă, iar moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară.”
Cetele de colindători (însoţiţi de muzicanţi), strigând şi hăuind, în costume viu colorate, îşi asociază urările cu dansuri ritualice travestiţi în animale prezente în conştientul lor ca animale înzestrate cu puteri şi frumuseţi ieşite din comun, cum sunt: ursul, cerbul, capra, căiuţii, vasilcuţa etc..

Spre exemplificare, să analizăm în câteva cuvinte unul dintre ele, şi anume ursul. Ursul este un simbol al puterii. Pentru că este puternic, are toate valenţele: vindecă, alungă răul, demonii, maleficul, „este binevoitor şi protejează roadele câmpului”. Deci, ajutaţi de forţa URSULUI, ei reuşesc să împingă anul din zona periculoasă de criză – adică pericolul de stingere a Soarelui, de la Solstiţiul de Iarnă! – şi astfel se rearmonizează ritmurile cosmice! Pentru toate calităţile lui, ursul a fost desenat (inclus) pe cer, în constelaţia Ursul (Ursa) Mare şi Ursul Mic – care devin Carul Mare şi Carul Mic.

Ursul hibernează până în luna martie, când de Anul Nou dacic era invocat şi sărbătorit ca aliat. De Anul Nou, ursul alungă demonii din case şi ogrăzi, iar colindătorii care-l însoţesc urează un an fericit. Există credinţa că cei care primesc colindatul cu ursul au noroc tot anul. Cei care au dureri de spate se întind pe jos (ca la căluşari) şi se lasă „călcaţi” de urs.

Un alt animal legendar este cerbul, regele codrilor, de care sunt legate atât dansuri rituale, cât şi cântece, balade.
Menţiune: în noaptea de Anul Nou, fetele joacă un joc dezvăluitor al sorţii, ascunzând sub căciuli sau sub batiste nouă obiecte simbolice: bani, oglindă, pieptene, cărbuni, etc..

Fiecare are voie să descopere trei dintre ele şi în funcţie de ce „a tras”, se pot creiona trăsăturile viitorului ales. Se creează o atmosferă de mare amuzament, făcându-se diverse supoziţii, ele trăind în colectivităţi restrânse, în care toţi oamenii se cunosc unii cu alţii.

18 dec 2009
ELENA ARMENESCU

Continuarea: https://dacologica.wordpress.com/studii-si-cercetari/elena-armenescu-%E2%80%9Eanul-nou-la-popoarele-vechilor-civilizatii%E2%80%9C/

2 Comentarii la "Anul Nou la daci"

  1. Dacul Liber   ianuarie 1, 2017 at 7:08 pm

    Românii se trag din daci, acesta este motivul pentru care suntem atât de speciali. Dacilor, fapt mai puțin cunoscut – le datorăm piramidele din Egipt, călătoriile astrale, craniile din cristal, pe de o parte, dar și locuința modulară ecologică din bulgări de pământ, cetățile țărănești din baloți de paie, prepararea prin fermentare a sucului de struguri și consumarea productivă a produsului, gelul de duș din limacși, toaleta minimală din două bâte, una pentru sprijin și alta pentru alungarea câinilor dedați la excrementele umane, sexul animalic (cu diferite ființe vii, adică găini, capre, oi, măgari), scrierea zgârneiformă, vorbitul monosilabic, protecția aurei prin acoperirea ei cu căciulă de blană, inventarea berzei și mai târziu, a Daciei, prestidigitația, fuga din fața oricărui pericol, în scopul salvării dermei și epidermei.

    Dacii liberi erau monoteiști, cum am învățat la școală, adică ei credeau în Bendis · Deceneu · Derzelas · Dionysos · Gebeleizis · Kogaionon · Kotys · Pleistoros · Sabazios · Semele · Seirenes · Silenus · Zalmoxis.

    Dacii stăpâneau secretele medicinei primare, depășind-o pe cea empirică, adică anestezia și scoaterea dinților stricați cu bolovani, practicând incizii cu instrumente elaborate, din cremene și silex, însă nu decoperiseră încă acul și ața chirurgicală, drept pentru care, majoritatea pacienților sucombau.

    Cercetătorii dacomani presupun că o serie de cuvinte melodioase românești își au originea în cele dace: aprig, baligă, baltă, barză, bordei, bortă, brînză, burtă, buză, căpuşă, cioară, curpăn, doină, gheară, mazăre, mămăligă, mistreţ, păstaie, șoric, ţap, ţarină, ţăruş, ţurcă, zestre, a zgâria. Desigur, mămăliga nu era făcută din mălai din porumbul adus din America, ci dintr-o varietate de făină. Dacii obișnuiau să mănânce mămăligă cu ketchup din roșii, amestecând făina din grâu și mei cu cea de cartofi, iar la această garnitură puneau friptură de curcan împănat cu ananas, aromatizată cu tutun frecat în palme.

    Omenirea nu știe că celebrele minuni ale lumii antice se datorează tot dacilor liberi sau aportului lor fantastic bazat pe cunoștințe tehnice și inginerești de domeniul SF-ului. Iată câteva exemple: Piramidele din Egipt și calcularea distanței și poziției față de cele aztece pe baza cercetării cerului; mausoleul din Halicarnas; Biblioteca din Alexandria; cele 13 cranii de cristal din America de Sud; atolurile; crearea morților vii; farmecele, descântecele de dragoste, făcăturile, ritualurile de nenorocire a dușmanului. Există ipoteze potrivit cărora, celebrii iluminatti se trag din vechii daci liberi. Chiar și Yeti se presupune a fi un dac de statura impozantă, care a fugit în America cu corabia lui Columb. În fine, se mai presupune că dacii stăpâneau perfect călătoriile spațiale și cele astrale, dovadă fiind lipsa a aproape oricărei dovezi scrise despre ei.

    Răspunde
  2. Dan Barsan   ianuarie 1, 2017 at 7:21 pm

    Dacule, cred ca ai confundat website-ul Drepatatea cu cel de la Academia Catavencu 🙂

    Răspunde

Leave a Reply

Your email address will not be published.