Ce s-a întâmplat în lume în 2017?

Mi-aș dori ca lumea liberă, de la Constanța la Los Angeles să fie din nou pe aceeași pagină, ca NATO și UE să se întărească pe baza valorilor comune ale lumii iudeo-creștine și împreună să poată asigura echilibrul lumii. Dar ce contează ce mi-aș dori eu?

Adrian Papahagi
Adrian Papahagi

Ce s-a întâmplat în lume în 2017? Principalmente, o falie (îngrijorătoare) între SUA și nucleul dur al UE și o încercare de reechilibrare a lumii arabe, destabilizate de „primăverile arabe”, de ascensiunea ISIS și de războiul din Siria.

Să citim rapid sumarul evenimentelor: Trump o primește cu răceală pe Angela Merkel și cere europenilor să-și onoreze obligațiile financiare față de NATO – Germania se face că plouă. SUA se retrage din acordurile de la Paris – Macron protestează. Trump denunță indulgența lui Obama față de regimul comunist din Cuba, Mogherini îi asigură pe cubanezi că UE îi sprijină. America recunoaște evidența, și anume că Ierusalimul este capitala Israelului, Europa de Vest se opune. SUA sprijină manifestanții din Iran, Occidentul european o scaldă. Trump denunță în termeni duri ambițiile nucleare ale lui Kim Jong Un, Occidentul european denunță contul de Twitter al lui Trump. UE sancționează Polonia, America sprijină această țară printr-o vizită istorică și prin alegerea ca membru al Consiliului de Securitate ONU în 2017. SUA îl marginalizează pe Erdogan, Macron îl invită la Paris. Lista ar putea continua.

În Orient, Trump face o mișcare majoră: își bazează politica pe întărirea alianței cu Arabia Saudită, recunoscută informal ca lider al lumii arabe și, în paralel, întărește Israelul. Aici, tabloul arată cam așa: pe fundalul politicii dezastruoase a lui Obama și a europenilor, Turcia s-a înstrăinat de aliații NATO, și-a redescoperit apetitul de lider din perioada otomană și s-a apropiat de dușmanul istoric, Rusia. Rusia și-a întărit poziția în Orient, câștigând de facto războiul din Siria, împăcându-se cu Turcia și susținând Iranul, pe cale de a deveni putere nucleară.

Ce s-a putut observa după vizita lui Trump la Riad? Prințul moștenitor a pus piciorul în prag și a început să își elimine opoziția potențială. Femeile au primit mici drepturi (să conducă mașina etc.). Au cam încetat atentatele islamiste în lumea creștină. Saad Hariri a fost chemat la ordine, scopul fiind probabil ca Libanul să nu mai susțină Hezbollah (și aici s-a văzut opoziția SUA-Franța). A putut fi recunoscută capitala Israelului.

Sunt acestea premisele unei pax Americana în Orientul mijlociu? Va prevala trioul informal (și aparent paradoxal) SUA-Israel-Arabia Saudită asupra celui format de Rusia-Iran-Turcia? Va alege UE să se poziționeze împotriva SUA (cum se pare)?

Să notăm că nici Turcia, nici Iranul nu pot federa lumea islamică: niciunii nu sunt arabi, iar Iranul e șiit, spre deosebire de majoritatea lumii arabe, sunite. Se pare deci că pariul lui Trump e mai sigur.

În ce ne privește pe noi, observăm că se lărgește falia în UE: Occidentul progresist vs Estul conservator. Vișegrad se radicalizează, sub leadership polonez și cu binecuvântare americană (totuși, în ciuda metodelor discutabile, polonezii, care fac decomunizarea târzie a justiției și ungurii, care refuză colonizarea musulmană și stângizarea Europei au principial dreptate). Totodată, după ieșirea Marii Britanii din UE, e necesară o contrapondere la cuplul franco-german, iar Polonia e dispusă să asume această postură. Eficiența opoziției conservatoare la debandada progresistă ține, cred eu, de o piesă cheie: Austria. Dacă Austria se alătură Poloniei, Ungariei și Cehiei, poziția Germaniei va fi mai complicată, fiindcă e mult mai dificil să pui la punct frații germanofoni din Austria decât niște pârliți de estici.

Ce va face România? Se va alătura fățiș grupului de la Vișegrad, în opoziție față de nucleul franco-german? Va juca cu fundul în două luntri, ca în toată istoria ei modernă? Va prefera axa Varșovia-Londra-Washington celei Berlin-Bruxelles-Paris? În mod cert, suntem curtați și de SUA, și de Polonia, și de Bruxelles-Berlin. Dar cum vor juca țările mediteraneene? Cum va evolua UE în acest context tensionat? Va reuși România, condusă de o șleahtă mafiotă, să joace abil și util pentru națiune în acest context complicat? Poziția noastră geostrategică și demografică ne-a profilat ca actor important pentru toată lumea. Simt că Germania ar vrea să ne folosească pentru a sparge blocul Vișegrad, iar SUA și Polonia pentru a-l întări. Poziția noastră la Marea Neagră între Rusia și Turcia ne face relevanți și în jocul care privește Orientul Mijlociu, unde SUA trebuie să caute soluții la defecțiunea turcă și la influența crescândă a Rusiei.

Intuiția mea e că vom continua să umblăm pe frânghie, făcând echilibristică între Washington și Berlin-Bruxelles. Vizita lui Iohannis la Washington, întărirea parteneriatului militar cu SUA (scut, rachete Patriot, Afganistan) și abținerea, alături de Polonia și Ungaria la votul ONU împotriva SUA pe chestiunea Ierusalimului arată deja o poziționare. Pe de altă parte, Juncker ar vrea să folosească președinția română a Consiliului European, care coincide cu definitivarea Brexit-ului, pentru a propune o redefinire a UE în direcția dorită de tandemul franco-german: va sprijini România nucleul dur al UE?

Personal, mi-aș dori o Uniune Europeană întărită, revenită la valorile lui Adenauer, Schuman și De Gasperi, conservatoare moral, liberală economic, creștin-socială, nu socialistă, atlantistă, nu antiamericană. O UE care să înțeleagă că avorturi + imigrație musulmană = sinucidere, nu salvare. O UE care să înceteze să promoveze ura de sine, distrugerea familiilor, depravarea morală, imigrația masivă dinspre culturi incompatibile cu a noastră sau chiar ostile, socialismul asistențialist și ingineriile sociale agresive.

Mi-aș dori ca lumea liberă, de la Constanța la Los Angeles să fie din nou pe aceeași pagină, ca NATO și UE să se întărească pe baza valorilor comune ale lumii iudeo-creștine și împreună să poată asigura echilibrul lumii. Dar ce contează ce mi-aș dori eu?

Sper ca Trump și liderii Europei să realizeze că o fractură între UE și SUA înseamnă haos în lumea arabă și întărirea Rusiei și Chinei, care nu dau doi bani pe libertatea și demnitatea umană. Să concedem totuși că poziționarea lui Trump pe marile dosare internaționale e principial mai corectă decât cea a lui Macron-Merkel-(Mogherini).

Ce ne va aduce deci 2018?

Sursa: Adrian Papahagi
https://www.facebook.com/adrian.papahagi/posts/1656332721097242

Leave a Reply

Your email address will not be published.