Groaza si teroarea din Calais – Cutremurator!

Sotul meu este bolnav, are cancer, dar nu interesează pe nimeni. Francezii trebuie să fie constrânși, trebuie să fie evacuați. Trebuie să-și piardă totul. Trebuie să elibereze spațiul gloatei, care vrea să ne colonizeze.

Locuitoarea băștinașă din Calais vorbeşte despre iadul migranților și comportamentul poliției și a politicienilor

Calais un cosmar pentru localnici
Calais un cosmar pentru localnici

Calais 16. februarie 2016

Mai jos este transcrierea din video. Locuitoarea orașului francez bine-cunoscut Calais, Simone Hericourt, vorbește despre ceea ce se întâmplă în oraș, după ce a fost ocupat de migranți, cu ce groaza trăiesc localnicii și cum privesc această problemă poliția și politicienii.

Trăiesc în Calais. M-am născut în Calais. Anka şi părinţii mei la fel. Calais este viaţa mea. Am crescut aici, tot timpul am trăit aici. Şi Calais era un oraş foarte frumos. Îndrăgeam plimbările prin jur, am trăit în pace şi ne-am simţit în siguranţă. Vara şi iarna era mereu lume multă şi dumnezeu ştie, cum sunt verile în Calais. Nu prea prietenoasă, vremea nu este bună, dar se putea trăi aici.

Și apoi, ceva timp în urmă, când au fost refugiații în Sangatte, şi Sarkozy (fostul președinte francez) a decis să cureţe Sangatte, acești refugiați au venit în Calais.
Inițial chiar şi eu am spus că ei sunt oameni nefericiți, că sunt pierduţi și nu au nimic și că poate am putea să-i ajutăm. Și nu pot explica cum sa întâmplat, dar de la o zi la alta ne-am trezit printre miile de migranți.

În prezent sunt 18 mii în așa-numitul Jungle. Da, 18 mii. Este teribil pentru că au creat un adevărat oraș în oraș.

Au discoteci, magazine, școli, frizerie – chiar au … nu, nu pot spune, dar știu că știţi, despre ce este vorba … pentru nevoile domnilor, desigur … Construiesc drumuri și le numesc, îşi aleg primarul lor – da, și poliția chiar nici nu poate să intre în zona, pe care o numesc Cartierul musulman. Este interzis.
Până acum, am îndurat tot felul, dar omul nu poate suporta insuportabilul.

Când vede încontinuu, în fiecare zi, în fiecare noapte, revolte.

Ei vin în centrul orașului în număr de doi, trei, patru mii – sunt peste tot, bat în maşini cu răngi de fier, ataca oamenii, chiar ataca copiii, violează, fură …
Este de neînchipuit ceea ce suferim.

Intră în casele particulare, și atunci când oamenii sunt acasă. Simplu vin și cer ceva de mâncare sau cer ajutor. Uneori, îi bat pe oameni și fura ce vor si ceea ce nu pot lua cu ei, sparg.

Și dacă vrem să ne apărăm, avem imediat în spinare poliția. Poliția nu primeşte anunțurile noastre deja de mult timp.
Fiul meu a fost atacat. Trecea pașnic prin centrul orașului cu căștile pe urechi și asculta muzică atunci când cineva l-a bătut pe umăr. S-a întors crezănd că e un prieten și s-a uitat la feţele celor trei migranți ilegali.

A primit o lovitură puternică în față cu o rangă de fier.

Fiul meu este destul de puternic, așa că a încercat să se apere și aceștia trei s-au retras. Iar apoi a auzit dintr-o parte zgomot – și acolo stăteau treizeci de migranți care au venit să-l masacreze.

El a fugit pentru că nu este nici un kamikaze.

Când l-am văzut, în ce condiții fiul meu sa întors acasă, mi-am spus, că putea să-l omoare.

Și el nu este singurul caz.

Migranții ataca pe copii și studenți pe drumul spre școală și de la școală. Chiar ajung aşa departe încât pătrund în autobuzele școlare.
La 23 ianuarie migranții au organizat în Calais o revoltă mare. A fost oribil, a durat toată după-amiaza și toată seara. Au distrus şi statuia generalului De Gaulle. Au scris pe ea „Fuck France!” Și sub au pus steagul statului islamic.
Despre ce altceva pot sa spun, decât despre ceea ce se întâmplă?

Ei demonstrează datorită condițiilor lor, dar cu cât mai mult primesc, cu atât mai mult își doresc. Niciodată nu vor avea destul – niciodată, niciodată, niciodată.
Când trecem pe lângă ei, imediat auzi „Da-mi mobilul …”. Și dacă nu-l daţi, vă bat.
Și să nu vă bazaţi cumva că poliția va ajuta. Așa cum am spus, deja de multă vreme nu primesc nici o plângere.
Dar de îndată ce cineva demonstrează, poliția îi este imediat în spate.
Iar când cineva este atacat și se duce să anunţe, îl întreabă „Ce doriţi?” Și emană din ei un singur lucru: „Nu putem face nimic”.
Într-adevăr nu vă mint, vă jur.

Eu personal cu plăcere mergeam acolo, unde numesc mormântul fiului meu. Este lângă mare. Mi-am pierdut fiul și cenușa lui am risipit-o în mare, cum şi-a dorit. Am respectat dorința lui.

I-am spus seara soțului meu: „Ia-mă la mormântul fiului meu, am nevoie de acest lucru.” Acum nu mai putem merge acolo, deoarece şi o trecere obișnuită prin centrul oraşului Calais este un risc. Seara, de îndată ce se întunecă, sunteţi în pericol.

Eu deja nu mai pot merge acolo, unde îndrăgeam, niciodată, nu este posibil, mi-e frică. Mi-e frică, și în Calais mulţi suntem cu această frică.
Ce nu mai înţeleg deloc, sunt Calaisiana. Ieri a fost demonstrația și am fost acolo aproximativ 10 Calaisieni – Unde au fost restul?
Dar frica nu vă salvează de la pericole.

Guvernul ne-a părăsit. S-au decis să arunce Calais peste bord. Și dacă noi Calaisienii nu ne mişcăm, așa că aici vor îndesa toţi migranții din Franța. Și va fi sfârșitul nostru – va fi după noi.

Dar Calaisienii sunt precum oile. Nu îi înţeleg.

Ieri am fost la demonstrație, am participat la ea cu soțul, fiul și prietenii. A fost acolo generalul Piquemal (75 ani, fost comandant al Legiunii franceze). Îl vor judeca pentru acţiunea lui împotriva migranţilor. Ceea la ce am fost martor ieri, nu am de gând să tac. Nu am putut dormi toată noaptea, aveam mereu acele scene în fața ochilor. Nu s-a vorbit despre asta la televiziune nici la radio şi chiar nici în ziare.
Am văzut cum pe (general) l-au arestat, l-au încătușat – ca pe un hoț – omul care este un simbol al Franței, imaginea ei, omul care merită să fie tratat cu respect și onoare.

Am văzut cum l-au presat la sol, polițistul i-a pus piciorul pe gât.
Vă jur, că am văzut.

Apoi l-au ridicat, l-au târât, cu picioarele pe pământ.
Și ne-au amendat, desigur.

Sunt norocoasă că astăzi sunt aici cu voi, pentru că soțul meu m-a adus prin spate pe lângă poliţie. Fără de acest lucru, la fel m-ar fi ridicat și aș fi fost în închisoare astăzi.

Dar ce am făcut atât de rău?

Am venit acolo, ca să protestez împotriva invaziei masive a migranților, de care noi suferim în Calais. Şi comercianții pierd 40% până la 60% din venituri. Cândva Calais a fost un oraș înfloritor, a fost viu, agitat, pe timpul vacanței de vară și de sfârșit de an întotdeauna erau străinii.

Astăzi nu a mai rămas nimic din el.

Toate magazinele din centrul orașului au fost unul câte unul închise.

Calais este un oraş mort – oraş mort datorită migranților pe care îi avem aici.

Și când vin în oraș, pe străzile din Calais, înarmați cu răngile de fier și cocktailurile Molotov, atunci începe într-adevăr răul.

Pur și simplu nu înțeleg de ce nu sunt pedepsiți? De ce poliția îi eliberează de îndată ce sunt prinși, în timp ce noi Calaisienii, fiind francezi, avem ghinion atunci când greșim. Imediat suntem arestaţi și persecutați.

Am pierdut toate drepturile.

Să vorbim acum despre Madame Bouchard, pentru Natacha Bouchard (primarul Calais). (Mugete mari de la ascultători) Vă spun, cum o numesc. Îi spun „sferă”. Da, pentru că cu cât este mai mult în funcție, cu atât este mai rotundă și aparent nu face nimic pentru locuitorii din Calais.

Calais a obţinut milioane, ca ajutor de la preşedinte. Aceşti bani au fost destinaţi ca oamenii să-şi găsească mai uşor de muncă.

Primul lucru ce a organizat, a fost construirea de containere de locuit pentru migranți. Nu le-a lăsat să se fabrice în Calais, s-au fabricat în Marea Britanie. Singurele locuri de muncă care în Calais le-a creat – și eu știu asta, pentru că am prietenă la care i s-a oferit un asemenea loc – au fost 50 locuri de muncă pentru curățarea rahatului rămas de la migranții din Junglă.

Iată, locurile de muncă promise, madame Bouchard.

Am văzut poliția de ordine retrăgându-se faţă de migranți. M-a făcut să plâng pentru că am zis: Aceasta nu este normal. Nu este normal, doar suntem în casele noastre, în țara noastră și în orașul nostru.

Poliția de ordine ar fi trebuit să ordoneze migranților să se retragă – și nu invers. Demonstrează că vor 2000 euro pe lună. Eu personal nu am atâți bani. Vor mașină și de asemenea casă, desigur.

Şi când suntem deja cu vorba la case. Madame Bouchard a mutat oamenii în Calais din casele lor din zona „Les Dunes” sub pretextul că nu este adecvat pentru trai acolo, că sunt prea aproape, suferă atacuri, furturi etc.

I-a mutat, chiar şi dacă plăteau la zi chiria. Și pe mine mă vor evacua luna viitoare din casa mea. Î-mi iau casa mea – deşi întotdeauna am fost corectă. Dar asta este o poveste lungă. Este aici hotărârea, iar ei luna viitoare îmi vor vinde casa. Nu există nimic pentru care am putea fi criticaţi.

Sotul meu este bolnav, are cancer, dar nu interesează pe nimeni. Francezii trebuie să fie constrânși, trebuie să fie evacuați. Trebuie să-și piardă totul. Trebuie să elibereze spațiul gloatei, care vrea să ne colonizeze.

Și încă susţin, că aceştia sunt pentru noi „îmbogățire culturală”. M-am întrebat singură, ce gândesc cu această „îmbogățire culturală” de fapt? Pentru că, dacă aceasta înseamnă distrugere, furt, viol etc., atunci francezii sunt capabili singuri de aşa ceva – ajunge doar de cerut”.

de Simone Hericourt

https://en.wikipedia.org/wiki/Calais_Jungle

Leave a Reply

Your email address will not be published.