Mantra ”continuității” în politica externă a României

Începând cu 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României la Vatican, până la începutul lui 2012, când am terminat mandatul ministerial, am lucrat cu primii trei președinți ai României, cu toți premierii și cu mulți dintre membrii cabinetelor succedate la Palatul Victoria. În acest mai degrabă lung interval, continuitatea liniilor majore de politică externă a fost mai puțin reflexul bunului simț intern, cât imperativul dictat de lipsa alternativei: fie ajugeam unde ne-am propus – în NATO și UE – fie eșuam într-o zonă gri, dominată de incertitudini existențiale de maximă gravitate. Din acest motiv, ”adamismul instituțional” a fost estompat prin ”porunca” occidentalizării, care s-a bucurat, formal, de consens politic intern. Și tot din acest motiv, situația de după 2004 (NATO) și 2007 (UE) s-a retensionat, sub presiunea partidelor politice de guvernământ și a unor convulsii interne care ne-au asigurat o faimă recentă nu neapărat onorabilă. La un deceniu de la integrarea în UE, faimosul consens bipartizan pe teme de politică externă rămâne o amintire pioasă. Însă el trebuie reconstruit, dintr-un motiv simplu, și anume că tot nu avem variante multiple de joc, așa că merită să mizăm pe cele existente fără să ne fragmentăm eforturile din motive ideologic-partizane.

Teodor Baconschi
Teodor Baconschi

Ați auzit, fără îndoială, mantra ”continuității din politica externă românească.” E un clișeu încă valabil, deși realitatea tensiunilor ideologice post-comuniste a generat permanente discontinuități. O dată, la nivel individual: de ce-ar fi fost șefii succesivi ai diplomației noastre scutiți de sindromul ”Meșterului Manole”, tradus prin veșnicul nostru ”adamism instituțional”? Fiecare nou șef de instituție are convingerea că lumea începe cu el însuși. Da, ca peste tot, există excepții, dar ele nu fac decât să întărească această prejudecată. Tensiunile au fost induse și de dinamica externă globală sau regională, de instabilitatea politică internă și de rapiditatea prea multor reforme nefinalizate. Cu toate acestea, am continuat să fredonăm refrenul continuității, folosit ca argument psihologic al fantasmelor noastre de stat imatur, care se prezintă, dimpotrivă, ca aliat ”robust și predictibil”. În cei 27 de ani de după colapsul comunismului sovietic, diplomația noastră a fost condusă de următorii miniștri de Externe: Sergiu Celac, Adrian Năstase, Teodor Meleșcanu (1,2,3), Adrian Severin, Andrei Pleșu, Petre Roman, Mircea Geoană, Mihai-Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu (1,2), Adrian Cioroianu, Teodor Baconschi, Andrei Marga, Titus Corlățean, Bogdan Aurescu și Lazăr Comănescu. 12 titulari, dintre care numai 5 proveneau din diplomația de carieră, restul fiind politicieni (cu sau fără prealabile funcții în serviciul extern). Putem spune că, în medie, șefia diplomației și-a schimbat titularii la fiecare doi ani (pe o plajă care variază între câteva luni și mandatul ”întreg”, de patru ani). Când se va scrie o istorie post-comunistă a diplomației românești, detaliile vor redeveni semnificative. Vom putea compara circumstanțele specifice fiecărui exercițiu ministerial, de la cele bugetare, economice și politice, până la cele internaționale. Ne va fi permis să surprindem fandările reformiste și puseurile retrograde, progresele cuantificabile și momentele de inerție. Deocamdată, putem spune că matra continuității s-a dovedit utilă, în sensul că această generație diplomatică a reușit să introducă statul român pe orbita NATO și UE, asigurându-i un destin occidental. E ceea ce contează și ceea ce rămâne, dacă și generația următoare va fi capabilă, măcar în liniile fundamentale, de consecvență și sustenabilitate strategică.

Începând cu 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României la Vatican, până la începutul lui 2012, când am terminat mandatul ministerial, am lucrat cu primii trei președinți ai României, cu toți premierii și cu mulți dintre membrii cabinetelor succedate la Palatul Victoria. În acest mai degrabă lung interval, continuitatea liniilor majore de politică externă a fost mai puțin reflexul bunului simț intern, cât imperativul dictat de lipsa alternativei: fie ajugeam unde ne-am propus – în NATO și UE – fie eșuam într-o zonă gri, dominată de incertitudini existențiale de maximă gravitate. Din acest motiv, ”adamismul instituțional” a fost estompat prin ”porunca” occidentalizării, care s-a bucurat, formal, de consens politic intern. Și tot din acest motiv, situația de după 2004 (NATO) și 2007 (UE) s-a retensionat, sub presiunea partidelor politice de guvernământ și a unor convulsii interne care ne-au asigurat o faimă recentă nu neapărat onorabilă. La un deceniu de la integrarea în UE, faimosul consens bipartizan pe teme de politică externă rămâne o amintire pioasă. Însă el trebuie reconstruit, dintr-un motiv simplu, și anume că tot nu avem variante multiple de joc, așa că merită să mizăm pe cele existente fără să ne fragmentăm eforturile din motive ideologic-partizane. Chiar dacă PIB-ul nostru a crescut, dacă infrastructura s-a modernizat (încet și insuficient, dar observabil), chiar dacă scorul obținut în teatrele de operațiuni NATO a îmbunătățit profilul nostru strategic în interiorul Alianței Nord-Atlantice, portofoliul nostru de proiecte diplomatice rămâne relativ limitat, mai ales că o sumedenie de formate regionale de cooperare (BSEC sau BlackSeaFor) sau de politici regionale (Parteneriatul Estic, Strategia UE pentru Regiunea Dunării etc) s-au erodat, pierzându-și treptat relevanța. Putem continua să mizăm pe claviatura parteneriatelor strategice, începând cu SUA, reafirma interesul pentru traseul european (tot mai complicat) al Republicii Moldova, adânci conlucrea esențială cu OCDE și constui o agendă fezabilă pentru semestru european al României (2019). Aceste obiective presupun fructificarea unor acumulări prealabile și nicidecum scăderea propriilor ambiții, care depind însă de bifarea (deocamdată incertă, căci lipstită de un calendar asumat) a participării la Aria Schengen și Eurozonă, ca etape de aprofundare a integrării noastre în UE. Nu putem ignora faptul că navigăm în ape mai tulburi decât cele de acum un deceniu. Slăbirea UE (și, colateral, a coeziunii euro-atlantice) prin Brexit, dificultățile de dialog politic între UE și SUA (în perioada de acomodare cu o nouă administrație republicană, după idealizații sau huliții ani ai Americii obamiste/”leading from behind”), dar mai ales deteriorarea vecinătății sud-estice, unde detectăm și unda de șoc a noului conflict sunnito-șiit din Golful Persic, în stare să complice contextul oricum agitat al Orientului Mijlociu, care e mai apropiat de noi decât am crede, iată tot atâtea elemente aparent descurajante, oricât s-ar strădui unii analiști (mai optimiști din fire) să le privească prin lupa unor formidabile oportunități.

Între defetism și entuziamul nefondat, e pesemne înțelept să rearticulăm o cultură a consensului politic intern asupra priorităților de etapă în politica externă. Avem nevoie de o reflecție transpartizană lipsită, deocamdată, de un cadru instituțional și conceptual reperabil. Însăși lumea românească s-a schimbat, prin efectul civilizator al migrației pendulare a forței de muncă, prin mobilitatea academică tot mai intensă, dar și prin impactul civic și cultural al ”social media”. Cu aceste noi date pe masă, opera colectivă de gândire a unei politici externe adecvate și realiste implică o multitudine de noi actori, vectori de comunicare, surse de inspirație și direcții de acțiune care nu par să-și fi găsit o matrice funcțională. Dispersia forțelor analitice (din mediul universitar, până la think-tank-urile afiliate unor companii transnaționale din sectorul energetic, și de la experiza din prima linie a ambasadelor noastre, până la structurile doctrinare/în ”adormire” ale partidelor politice) sună prost și ne costă scump. Ceva proaspăt și eficient nu are cum să apară din acest peisaj fracturat, parohial, obturat în vanități de nișă. Vecinii din Grupul Vișegrad stau mai bine și obțin mai mult, întrucât au însumat competențele, au bugetat proiectele și au corelat mai inteligent proiectele lor naționale cu proiecția lor internațională. Ne-ar fi, bunăoară, utilă o structură care să monitorizeze profesionist evoluțiile și involuțiile din spațiul post-sovietic. Am profita intelectual de orice dezbatere (publică, sau supusă regulior Chattam House) despre ”ce?, cu ce instrumente?, cine? unde? și cum?” – marile întrebări dezarmant de simple în enunț și inevitabil complexe în fond, la care ne trebuie, totuși, un răspuns. Ar fi de asemenea binevenită o reflecție preventivă asupra modului în care noile tehnologii vor modifica (obiectiv, și apoi instituțional sau legislativ) acțiunea diplomatică de-a lungul secolului 21. Nimeni nu inventează ex nihilo politica externă a unui stat și nu oricine poate transforma continuitatea ei într-un gest instaurator, vizionar și creativ. E nevoie de toate mințile lucide, de bunul simț al părtășiei patriotice și de curajul implicit al oricărui diagnostic exact. Cu o continuitate mimată obiectiv și repudiată subiectiv nu vom reuși să depășim umbra, provincialismul și contraperformanțele. În viața unui stat democratic matur nu contează decât obiectivele limpezi și realitatea atingerii lor, spre binele comun al societății care le generează, le susține și le transformă în decor istoric nemijlocit. Suntem un asemenea stat? Mi-ar plăcea să răspund afirmativ.

Sursa: http://www.contributors.ro/editorial/mantra-%E2%80%9Dcontinuita%C8%9Bii%E2%80%9D-in-politica-externa-a-romaniei/

Leave a Reply

Your email address will not be published.