O nouă încercare de mistificare a istoriei: daci și geți sau geto-daci?

Autor: Vasile Dolean

Dacii colana Traian
Dacii colana Traian

Deja se poate vorbi de o modă printre intelectualii români de a privi ironic istoria dacică sau pe cei fascinați de misterele ei. Nu știm dacă e legată de tremurul corectitudinii politicii din conștiințele moderne, unde orice atitudine suspectă de idealizare sau mitizare trebuie înlăturată sau mai degrabă de ignoranță privind istoria atât de fascinantă, dar încă putin descoperită a strămoșilor noștri.

Dincolo de ironia conjuncturală, există și categorii înverșunate împotriva istoriei dacilor, care profită de penuria de izvoare istorice și promovează teorii „originale”, aducând confuzie asupra identității noastre geto-dacice, în scopul nedeclarat de a susține antropologic, idei politico-istorice contemporane.

Astfel de demersuri, promovate în reviste de specialitate precum Historia, în conferințe sau în cărți scumpe și bine ilustrate despre războaiele daco-romane, reiau discuția diferenței intre Daci si Geți, în sensul unei deosebiri etnice a celor două nume. Ideea nu este nouă, a apărut la noi in anii ’90 sub promovarea unor istorici germani, preluată și dezvoltată de dna Zoe Petre și alți istorici mai tineri, unii chiar din cadrul Institutului de Arheologie al Academiei Romane. (Este bineînțeles o coincidenţă candidă faptul că Institutul istoricilor germani mai sus amintiți sprijină pe cercetătorii români care promovează aceasta teorie, cu participarea la congrese, grant-uri, sau alte facilități de cercetare științifica). Pe scurt, teoria lor afirmă ca Dacii sunt un popor diferit de Geți, că tracismul lor e nesigur, aducând în discuție, chiar dacă subliminal, caracterul de popor migrator al dacilor. In rezumat, argumentele se bazează în principal pe diferențele culturale și religioase, identificate arheologic, între geții din Est sau Dobrogea și populația intra-carpatica. Se identifică obiceiurile, bijuteriile, armele, obiectele de cult și în special cele asociate practicilor funerare, ca aparținând spațiului tracic. Exemplificând, se face analiza mormântalului getic de la Agighiol (sec. IV i.e.n.) identificând elemente comune cu cele din Moesia inferior, Macedonia, sau alte teritorii ocupate de traci. Nu același lucru se poate spune despre descoperirile din Transilvania, unde o comparație similară eșuează când vorbim de ritualurile și obiectele de înmormântare ale locuitorilor intra-carpatici, chiar dacă cultura materială evoca asemănări. Se invocă în primul diferențele de rit funerar, înhumare vs. incinerație și a obiectelor depuse în mormânt. Pe aceasta bază, se sugerează că dacii erau fie o populație minoră, fie că au ajuns în acest spațiu ulterior, probabil în jurul sec II i.e.n., nefiind de neam tracic. In sprijinul acestei afirmații se argumentează cu momentul apariției celor doua nume în istorie: geții sunt pomeniți prima dată în sec. V de către Sofocle, după care ii întâlnim frecvent în operele istoricilor sau filozofilor antici. (De la Herodot, care ii numește „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, până la Platon, prin vocea admirativă a lui Socrate față de medicii geți ai regelui Zalmoxe, sau izvoarele grecești care fac apologia acestui popor; V. Pârvan documentează admirația nemărginită a grecilor „cari făceau din acest popor delà Dunăre un fel de națiune cu totul superioară celorlalte și chiar Grecilor, prin rara ei înțelepciune populară” v. cap. III Getica). Tot acum aflăm de davae-le lor, de toponimia apelor care se păstrează până azi, Argesis, Buzaeus, Seretus, sau numele de Carpi sub care locuiau in Moldova (tribul getic care a dat numele munților noștri), precum de marile virtuți evocate din războaiele cu Darius, Lysimachos sau însuși marele Alexandru – nn). Numele dac în schimb își face intrarea în scena istoriei de abia în sec I i.e.n., gratie cărții De Bello Gallico a lui Caesar, în care e amintit marginal. Interpelarea retorică nu poate justifica o jumătate de mileniu de tăcere intre cele doua momente de apariție a numelor, decât prin acest ivirea ulterioară în Transilvania a dacilor. Un al treilea argument îl vizează pe Cassio Dio – cel ce explică diferența de utilizare a celor două nume (romanii ii numeau Daci, iar grecii Geți, fiind același popor), prin aceea ca acesta și-a terminat opera în secolul III e.n., la ca. 100 de ani de la dispariția statului dac, când informațiile erau diluate, de la a două sau a treia mână, cu posibilitate de eroare privind retrospectiv, dat fiind ca Dacia era deja un spațiu închegat de cucerirea și cultura romană, care a nivelat diferențele etnice, culturale și religioase.

Istoria nu a fost prea darnică cu geto-dacii și cu Dacia. Dacă romanii au demantelat din temelii civilizația dacică lăsându-ne sa bâjbâim printre urme de ruine, cele mai importante lucrări despre războaiele daco-romane unde era descrisă această cultură și civilizație nu s-au păstrat. (De bello Dacico a lui Traian, după care s-a inspirat filmul Columnei s-a pierdut, la fel si Viața lui Traian a lui Plutarh, iar din scrierile celor ce au participat la războaiele daco-romane si buni cunoscători ai societății dace, Criton sau Dio Crysostomul au rămas doar fragmente. De asemenea, din Istoria Romana a lui Cassius Dio principala sursă citată azi pentru războaiele daco-romane, capitolele închinate campaniilor lui Traian în Dacia nu sunt integrale). In ciuda acestor neajunsuri, contra-argumentația este bogată. In ce privește momentul apariției numelui etnic in istorie, este adevărat ca dacii sunt pomeniți doar în sec I i.e.n., însă Strabo, sec. I e.n., amintește pe Menandru care între 324 şi 293 ien. pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de «Dacul» şi «Getul», făcând glume mai mult ori mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII); sugestia identității etnice geto-dace s-ar putea opri aici. Același Strabo – un veritabil om de știință care nu afirma ceva decât dacă era sigur (E. Lozovan), ne spune ca „dacii și geții vorbesc aceeași limba” (Geografia, III). Nu se poate merge așa departe să afirmăm că cele două criterii prin care noi ne-am definit de-a lungul istoriei ca neam, indiferent de mișcătoarele granițe – aceeași „lege” (credință), și aceeași limbă – sunt de origini protoistorice, dar aproape sigur ele s-au suprapus pentru o bună vreme la geto-daci. Probabil tocmai pentru a elimina un astfel de factor determinist, domnii istorici amintiți mai sus îl plasează pe Zalmoxis în Dobrogea (ceea ce este adevărat), dar ii neagă frenetic prezența (spirituală) și venerația la Sarmizegetusa. Or, se știe că învățătura religiei lui Deceneu este zalmoxiană, și în fond nașterea statului dac pe bazează pe o coagulare și disciplinare a populației prin aceasta religie (nu face obiectul prezentei religia dacilor, doar amintim că tripleta Burebista-Deceneu-Zalmoxis și învățăturile ei sunt amintite împreună de mulți istorici antici sau medievali, iar zona sacră de la Sarmizegetusa confirmă o religie zalmoxiană). In continuare nu îl vom invoca pe Cassius Dio, din motivele amintite de istoricii sus-numiți, ne rezumăm la autori contemporani Regatului Dac în perioada de înflorire și apogeu, recunoscut politic ca atare, dar care își păstrează identitatea „getică”: Strabo ne spune: „pe când domnea asupra geților Burebista, împotriva cărora se pregătea să pornească divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot –nn) o avea Decaineos”. (Deceneu nn). Or, se știe că Burebista împreună cu Deceneu sunt in fapt întemeietorii marelui regat și imperiu dacic, din punct de vedere politic, militar și religios, împotriva căruia pregătea Caesar război. (și bineînțeles, fondatorii capitalei Sarmizegetusa, probabil în anul 65. ien. – vezi lucrarea Burebista si Sarmizegetusa – D. Oltean), adică inima Daciei. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărâmițează, iar pe linia succesiunii din Dacia, unul dintre următorii regi este Cotiso. Despre acesta știm de la istoricul Florus, contemporan cu Traian, că: „Dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj – nn). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau sa coboare si să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile” (II, 28, 18-19). Tot Cotiso este menționat și de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într-un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul de triumvirat cu Marcus Antonius (iubitul Cleopatrei, pentru iubitorii de film sau de Plutarh): „M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso]”. Dincolo de implicarea dacilor în politica romană la nivel înalt, începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume geto-dacice intre doi autori contemporani. Apoi, Iordanes, care merită citit pentru apologia fermecătoare făcuta străbunilor săi goții (geții), inspirat de Dio Crysostomos, sfetnic a lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, afirmă că „Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s-au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dânșii se alegeau regii si preoții”. (Un sindrom politic care ne-a urmărit cu efecte nefaste tot evul mediu în țările române). Criton, medicul lui Traian confirmă: „geții purtători de pilaeus” (fragment din Geticele). (pilaeus = celebra căciulă dacică, semnul distinctiv al aristocrației, și poate, al clasei sacerdotale), într-o ordine care îl confirmă pe Cassius Dio „Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati” – LXVII, 7). In alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort chiar înaintea cuceririi Daciei face o comparație cu războaiele lui Domițian cu dacii, unde se știe că arcașii geți au avut rol determinant: „sloboade din arc săgeți înmuiate in venin de viperă…întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pământului getic” (Punicele, 323-324). Rolul viperei în medicina și sacralitatea dacică (vezi brățările dacice) e un alt subiect amplu. Tot Criton, cel ce l-a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii dacice și cunoștea bine populația Daciei, ii numește într-unul dintre fragmentele ramase din Getica, pe daci după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, „căpetenie a geților”.

Last but not least poate fi invocat Hadrian, cel ce i-a succedat pe tron lui Traian, însoțitor (și probabil amant) al împăratului în campaniile dacice, ce pomenește de cornul aurit al lui Decebalus, închinat de Traian zeilor:

„Traian Eneidul, stapan peste toți muritorii

Stăpânului zeilor, lui Casius Zeus a dat

Cupe-o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul

De bour în aur legat, fruntea prăzii ce-a luat

Geților celor trufași, zdrobiți in fine acuma,

Mult timp cu arma loviți, până ce au fost biruiți…” (Antologia Palatina)

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este evidentă. De unde totuși denumirea ambivalentă geți & daci? Explicația poate izvorî din etimologia numelui dac și resurgența lui într-un anumit moment al istoriei. De la Strabo știm că dacii sunt un trib tracic din NV (Strabon, 304: VII), adică dintr-o Transilvanie aflată sub stăpânire scythică şi apoi celtică Pină la M. Eliade, era asumată varianta etimologică a lui N. Iorga, ca dacus, derivat din locuitor al davelor (daua). (Chiar şi aşa se confirmă etnia getică a dacilor, davele fiind getice). Marele savant român de peste ocean aduce in schimb o lumină nouă prin interpretarea dac = lup (derivând din numele frigian al lupului daos; vezi argumentația in stilul specific exhaustiv, in De la Zalmoxe la Gingis Han, pag 20-30). El conturează ideea că dacii sunt o confrerie războinică, de ordin inițiatic (se invoca inclusiv măciuca ca simbol istoric al războinicilor-fiare, pe care o exemplifica ca arma si element cultural autohtone regăsita până Evul Mediu la români si păstrata simbolistic în Călușarii, tot un joc inițiatic, poate tot de origine dacică, samd.) sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să se lege. Draco-ul de luptă dacic, remarcat pe Columna traiană in multiple scene nu se regăsește la geți. Capul de lup si corp de dragon (nu şarpe) al stindardului de luptă dacic simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorând balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului. E vorba in fond de această lycantropie, proprie oamenilor munților, sub care triburile dacice, sub geniul „getului Burebista” (Strabo) reușesc să-si recucerească teritoriile intra carpatice, împingând pe iranieni înspre est, iar pe celți spre vest, de o manieră că Burebista primește atributul de „ucigătorul de celţi” (v. V. Parvan, Getica). Eliade o numește victoria „tinerilor lupi”. Se realizează ulterior (tot prin forţa armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într-un mare imperiu de forță militară (armata dacă putea strânge ca. 200,000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămâni la Roma – Strabo) care va atrage inevitabil atenție lui Caesar, care adună în anul 44 i.e.n. mari forțe în Orient, spre a sfărâma pe Burebista şi imperiul său getic (cf. Strabo, p. 298; Suetoniu Caesar, 44, Octav. etc.) Sub auspiciul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al „lupilor” şi a Daciei, in fond de sorginte sacră, totemică, a unor triburi din muntii Transilvaniei. In ciuda primordialității numelui, triburile dacice isi păstrează identitatea etnică, a săngelui getic. Raul unde si-a ingropat Decebal comoara deviind albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se cheamă Sargeţia, in traducere literală, „Izvorul Geţiei”. (In getă, sara = râu / izvor (derivat probabil din latinul serum – vezi romanescul zăr; avem Germisara, localitate de lângă niște izvoare termale fierbinți (unde romanii aveau de altfel sa ridice terme) in traducere izvorul cel cald; germ = cald, ca si iranianul „iranianul garm = cald, inrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deu-sara = apa / izvorul zeilor). Însăși capitala regatului dac Sarmizegetusa se pare că are denumire getă: interpretările lui si V. Parvan nu au soliditatea celei lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = „Izvorul Divin al Geţiei” (Religia Dacilor, p. 628). Într-adevăr, Sarmizegetusa este centrul religios și civil, izvorul de sacralitate și știință al dacilor, ras de pe fata pământului de romani, procedeu utilizat de-a lungul sângeroasei lor istorii doar cu două ocazii: Cartagina și Ierusalimul. Este posibil ca dacii sa fi venit in Transilvania ulterior, spre sec. II-I ien cum sugerează unii? Nu. In primul Menandru ii pomenește (alături de geți) in sec. IV ien. Apoi, toponomistica din Transilvania este tracică, adică geto-dacică. Demonstrația aparține lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V). Nu în ultimul rând, l-am pomenit pe Florus care spune că „Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”. Aceasta elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației aborigene, și ne arată cum au trecut geto-dacii, și apoi urmașii lor, moții sau momârlanii valurile de popoare migratoare, ce și-a făcut iluzia de stăpânire asupra acestor pământuri. Istoria Daciei nu a fost ușoară: primii invadatori au fost cimerienii iranieni, apoi a urmat marea invazie scitică, urmată de stăpânirea celtică, alungată brutal de Burebista („ucigătorul de celţi”). După scurta dar puternica perioadă de înflorire dacică au urmat romanii, vandalii, goții, vizigoții, hunii, slavii și apoi austriecii. Neam după neam s-a perindat peste aceste ținuturi, dar Geții munților, purtând nume de lup, nu au pierit.

In ce privește diferențele culturale, în special cele de rit funerar, care sunt pilonul de argumentației sus-numiților, o explicație acoperitoare o primim de la M. Eliade si G. Dumezil care confirma ca diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu sunt suficiente pentru o dualitate etnică. „Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormântare diferite semnifică grupuri etnice diferite – nn). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormântare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitatea etnică” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194). Exemplificarea o face pentru cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de alți autori un grup etnic diferit de cel roman, ipoteza infirmata istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil (La religion romaine archaïque, Paris, 1966).

Însumând cele de mai sus, se poate afirma cu convingerea lipsei de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi întâmplător se numește România, provin dintr-un fond etnic primar Getic, care prin status-ul politic și puterea militară dobândită în antichitate a căpătat denominare Dacică, iar în limbaj oficial modern, neomologat de istorie, românească.

sursa: http://clujaxio.ro/2016/12/07/o-noua-incercare-de-mistificare-a-istoriei-daci-si-geti-sau-geto-daci/

Leave a Reply

Your email address will not be published.