Perspective contemporane asupra publicisticii eminesciene

Comunicare prezentată în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor, eveniment găzduit de Academia de Științe a Moldovei din Chișinău, în perioada 4-5 septembrie 2017, manifestare aflată la cea de-a VI-a ediție: Perspective contemporane asupra publicisticii eminesciene

Eminescu
Eminescu

Comunicare prezentată în cadrul Congresului Mondial al Eminescologilor, eveniment găzduit de Academia de Științe a Moldovei din Chișinău, în perioada 4-5 septembrie 2017, manifestare aflată la cea de-a VI-a ediție: Perspective contemporane asupra publicisticii eminesciene

Introducere

Eminescu a lucrat la Timpul între 1877-1883, ani ai apogeului creației sale gazetărești, dar a scris articole de presă cu mult înainte, aproape din adolescență și cu mult după, până spre marea sa trecere. A făcut meseria de jurnalist raportându-se permanent la două ipostaze, aceea de român și aceea de european. În ipostaza de român, Eminescu a văzut, a perceput și a promovat România în granițele sale firești, istorice, după principiul formulat concret peste ani, de un alt mare moldovean, Nicolae Iorga: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor, în alt loc: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.
Eminescu a văzut România în existența sa istorică cu mult înainte de a se concretiza aceasta pe hartă. Prima poezie i s-a publicat în revista „Familia” (tipărită inițial la Pesta, apoi la Oradea), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit, din Transilvania (Crișana). Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule și amice, Mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în țara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepție făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?”. Prin urmare, la vârsta de 16 ani, în 1866, cu aproape cinci decenii înainte de Marea Unire, Eminescu știa că Oradea-Mare se afla în România, pe care o vedea ca țară de țări românești.

Tematica publicisticii eminesciene (1877-1883)

Publicistica eminesciană, în perioada sa de apogeu de la „Timpul” (din noiembrie-decembrie 1877 până în ianuarie-februarie 1880) s-a ocupat (în principal) de chestiunea schimbării frontierei României de după Războiul de Independență (răpirea de către Rusia a sudului Basarabiei și primirea Dobrogei), de chestiunea modificării articolului 7 din Constituție (privind acordarea cetățeniei române), de chestiunea răscumpărării căilor ferate (de amestecul Germaniei, al bancherilor germani în treburile noastre interne) și de implicațiile independenței noastre de stat pe scena politică internă și internațională.
În ceea ce însemna atunci modificarea frontierelor de stat, Eminescu susținea că marile puteri nu aveau dreptul să încheie tranzacții cu teritorii care nu le aparțineau. Prin urmare, Rusia nu putea dispune în chestiunea Basarabiei sau a sudului Basarabiei și nici în chestiunea Dobrogei. Dobrogea era teritoriu românesc uzurpat de Imperiul Otoman, iar Basarabia – teritoriu românesc uzurpat de Imperiul Rus. Prin urmare, Dobrogea nu putea fi – spune poetul – o compensație pentru sudul Basarabiei. Poziția sa reprezintă o dezavuare clară a politicii țariste. S-a spus ulterior că, la 1878, Rusia ne-a luat ceea ce era al nostru (cele trei județe din Basarabia) și ne-a dat ceea ce nu era al ei (Dobrogea)! Iată un fragment de articol, edificator pentru gândirea eminesciană în această chestiune: „Până acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea”.
În chestiunea modificării articolului 7 din Constituție, poetul considera că restricțiile pentru obținerea cetățeniei române erau prea mari, inclusiv pentru românii din provinciile ocupate de străini. Din acest punct de vedere, el declara Constituția noastră de-atunci drept antisocială și antinațională și cerea ca modificarea Constituției să fie făcută numai de statul român, fără amestecul străinilor. Eminescu îi apăra pe evreii stabiliți în țară de multă vreme, vexați de prevederile Constituției. Nu era de acord cu încetățenirea în masă a evreilor veniți recent (în urma persecuțiilor din Rusia și Polonia), propunând încetățeniri individuale, așa cum se proceda în cazul românilor imigranți din provinciile românești ocupate. Nu era de acord ca evreii care se puneau sub protecția puterilor străine, a consulatelor străine (beneficiau de extrateritorialitate) și care întreprindeau acțiuni contra României să aibă cetățenia română. Poetul saluta și cele mai modeste gesturi ale cercurilor evreiești care recunoșteau spiritul de toleranță al poporului român. Nu era de acord ca Germania să fie liberă să ia măsuri legislative restrictive contra evreilor săi, iar României să-i impună măsuri de acceptare a evreilor alungați din Germania.
În chestiunea răscumpărării căilor ferate, Eminescu susținea politica neamestecului străin în treburile României și era contra plasării intereselor concesionarilor germani, prin mijlocirea autorităților străine sau/și românești, contra intereselor naționale.
În problema vitală a proclamării independenței de stat și a Războiului de Independență, Eminescu nu a contenit să releve eroismul soldaților români și să se ridice contra diminuării meritelor ostașilor moldoveni (tentate de către unii gazetari, mai ales liberali).

Românii și România

În aspecte particulare, poziția poetului a fost mereu aceea de apărare a interesului național. A condamnat, de exemplu, cu argumente solide, desființarea „Arboroasei” și persecutarea studenților români de la Universitatea din Cernăuți. La Cernăuți se pregătiseră serbări oficiale ale centenarului anexării Bucovinei, prin care elementul băștinaș românesc era prezentat drept semi-barbar, în contextul unor remarci puțin cuviincioase la adresa statului nostru. Când vine vorba despre patria sa, România și despre poporul român, poetul nu este nici laudativ și nici critic, ci realist. El veștejește ambele poziții extreme: „Dar fiindcă Romania merge totdauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei și a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră, revoluția franceză – imitația revoluției lui Horea, constituția franceză – o imitație a constituției noastre, Goethe – ciracul lui Văcărescu, Thiers – un clișeu a d-lui C. A. Rosetti și Gambetta – îngânarea vie a d-lui Fleva, de aceea ,,România” trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept nebun, cel învățat trece de carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoț și hoțul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere. Pe de altă parte, oricine are dreptul de a presupune că [România] e și o țară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic și, fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor așeza, să puie paie în căpățâna acoperită cu paie și să introducă cultura ,,picantă” în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie când o poate căpăta așa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele autorului și pui pe al tău. Apoi deschizi cartea: unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta și s-a mântuit, ești deja autor. Îți mai rămâne s-o pui pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten și opul e gata. Bună glorie – și nu-i scumpă.” Aceste constatări – în fond, amare – sunt făcute în cadrul unei cronici critice („Visul Dochiei, poem într-un act. Oștenii noștri, comedie (?) în trei acte”), la adresa premierei a două mostre din „creația literară” a lui Frederic Damé, cronică publicată în „Timpul” din 12 noiembrie 1877. În consecință, poetul nu acceptă pozițiile extreme (autohtonism de tip primordial contra europenismului imitator de paradă), care se regăsesc și astăzi pe scena cultural-politică românească.
Altădată, gazetarul de la „Timpul” este necruțător cu un anonim (Pavel Vioreanu) de la ziarul „Presa”, care „simulează a ști ceea ce nu știe” și-i jignește în același timp pe românii ardeleni: „Într-adevăr, de câtă mizerie sufletească cată să fie capabil un om care, neavând dreptate într-o discuție, în loc de-a o recunoaște aceasta, precum i se cuvine unui gentleman, aruncă injurii asupra unei părți a poporului românesc, ridiculizând… de ce? … greutățile pe care acesta le are, în luptă pentru păstrarea limbei și a naționalității lui”.
Pentru intelectualul Eminescu, un adevărat pericol îl prezintă „masa de oameni sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoștințe jumătățite, semidocții sau inculții cu totul caută a o asmuța asupra claselor superioare a căror superioritate consistă în naștere, avere sau știință”; și, în același spirit: „Cultura oricărei nații e împresurată de-o mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie”; din această categorie fac parte cei crescuți nu la țară, în condiții normale, ci la oraș, în condiții nefavorabile și crescuți – prin urmare – „închirciți” fizicește și intelectual”. Firește, în remarci ca acestea se reflectă viziunea conservatoare și concepția tradiționalistă, convingerea că societatea românească sănătoasă este prin excelență rurală, așezată, cuminte și cuviincioasă, cu respect pentru elită. Dar deplângerea lipsei de educație și de cultură a maselor rămâne valabilă până astăzi.
Ca orice romantic, Eminescu privilegiază însă poporul, glasul poporului, tradițiile sale rurale. Poporul se reazemă, în primul rând, pe țărănime. Aceasta care este ,,purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului”. Ca și Nicolae Iorga mai târziu, Eminescu a avut în minte pentru trecutul nostru medieval statul răzeșesc, o democrație formată din țărani, între care domnul era cel mai sfătos (= înțelept) dintre ei. Statul este, în viziunea poetului, un produs al naturii, al evoluției organice și nu al voinței de moment a unor indivizi. La baza națiunii moderne a stat această elită rurală proprietară de moșii mici, elită care, apărându-și moșiile individuale, a fost capabilă să apere și moșia cea mare care era țara. Iar „nația”, departe de a intra în contradicție cu umanitatea, devine chiar coloana vertebrală a umanității. Născut în nordul Moldovei și educat chiar în Țara de Sus, în Bucovina, frântă din trupul țării de un imperiu acaparator, poetul a putut înțelege profund și starea de supunere a transilvănenilor, aspirațiile lor naționale, lupta pentru limbă, școală, cultură. Făcând apologia națiunilor (în „veacul naționalităților”), ilustrul gânditor nu poate accepta o lume abstractă și cosmopolită în sine: ,,Poate că ar exista cosmopolitism dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorința de a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decât în părțile ei concrete – în naționalități”. Cu alte cuvinte, nu poți să fii universal dacă nu ești mai întâi național, nu poți servi întregul fără să slujești partea: ,,Individul e osândit prin timp și spațiu de a lucra pentru acea singură parte căruia el îi aparține”. În loc de Ubi bene, ibi patria („Unde este bine, acolo este patria”), preferă Ubi patria, ibi bene („Unde este patria, acolo este bine”), spulberând aserțiunile unor ideologii imperiale, care momeau popoarele cu binele material iluzoriu. Convins de rolul fundamental al națiunilor în „concertul european”, Eminescu devine un apărător înfocat al națiunii române, denunțând, cu fervoarea unui răzbunător biblic, pericolul ,,influențelor străine”. Pentru a fi însă judecate atitudinile sale în adevărata lor semnificație, acestea de cuvin raportate la climatul ideologic al epocii. Eminescu este produsul veacului său, al tezelor referitoare la rolul națiunilor, pe fondul formării unității politice germane și italiene, al luptei contra falselor apologii ale cosmopolitismului imperial, contra dominării lumii de puterile acaparatoare. Iar această tendință de dominare a marilor puteri nu a încetat – după cum lesne se vede – nici astăzi. Pentru a sublinia și statua rolul românilor între națiunile Europei, gânditorul pleacă de la rațiunile istorice, așa cum se făcea peste tot în epocă. Iar aceste rațiuni sunt vechimea și autohtonia, continuitatea de locuire deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, daco-romanitatea: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne-învețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – a români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune. A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii – toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali ; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una. Ni se pare, deci, că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor”.

Lumea și „concertul european”

Prin idei ca acestea, Eminescu i-a pregătit categoric pe români pentru unitatea politică națională, fără să prejudicieze construcțiile naționale drepte ale altora. Fiindcă, poetul nu a pierdut vreodată din vedere întregul, „concertul națiunilor”, lumea. Lumea, însă, nu este privită niciodată limitat și exclusivist la Eminescu. Imaginea lumii ca scenă, ca teatru este pretutindeni prezentă. Eminescu privește cultura universală ca o unitate în spiritul noțiunii lui Goethe de Weltliteratur („literatura lumii”). Conceperea unei totalități a literaturilor particulare semnifică o depășire a îngustimii prejudecăților naționale. Europa apare ca un organism (la fel ca lumea, universul, societatea, statul), iar cultura ei unitară, bazată pe rațiune și știință, îl determină pe poetul-publicist să recurgă și la un instrumentar de gândire, la un Organon de tip aristotelic pe care îl descrie într-un articol referitor la prelegerile de la „Junimea” ale lui Titu Maiorescu. În editorialul primului număr al revistei „Fântâna Blanduziei” (din 4 decembrie 1888), în care extrasele din lucrarea lui Max Nordau (Max Simon Sudfeld), Die conventionalen Lügen deř Kulturmenschnheit, sunt însoțite de considerații proprii, Eminescu se referă la necesitatea de a evita „boala psihologică a scepticismului”, care „muncește pe oamenii culți din mai toate țările”, prin restabilirea unei legături organice cu antichitatea și cu Evul Mediu latin, ai cărei autori erau „plini de adevăr, de eleganță, de idei nemerite”; arta acestor epoci revolute îi pare ca fiind lipsită „de amărăciune și de dezgust”, un adevărat „refugiu în contra grijelor și durerilor”. Antidotul lumii meschine în care trăia este romantismul german robust, „care descrie veacul de mijloc cu culori atât de strălucite precum în realitate nu le-a putut avea” și școala romantică din Franța, „fiică a școalei romantice germane și a disprețului byronian pentru lume”. Ca toți romanticii, Eminescu idealizează Evul Mediu, dar în acest proces, conform citatelor de mai sus, se remarcă două rezerve. Prima se referă la asocierea antichității cu lumea medievală, a acelei epoci de unde vin bazele civilizației europene: clasicismul greco-latin și creștinismul (iudeo-creștinismul), iar a doua la conștiința că „veacul de mijloc” nu a avut „culori atât de strălucite” ca cele figurate de romantism. Prin aceasta, Eminescu devine realist, cumpătat, echilibrat.
Pentru poet, concertul lumii, umanitatea în armonie se compune din popoare (le numește așa în spiritul lui Herder), iar „dezvoltarea genului uman este legată de multiplicitatea popoarelor”, așa cum „marile idei generale … își întind forța asupra mai multor popoare”. Psihologia popoarelor (cea istorică, etnologia, politica, psiho-etnologia) trebuie să țină cont de „modul în care toate formele și produsele esențiale ale vieții obștești a umanității, cum sunt familia, statul, religia, literatura ș.a.m.d., iau naștere una lângă alta și una într-alta, stimulându-se reciproc și, de asemenea, inhibându-se reciproc. Valorile spirituale universale ale poetului-jurnalist sunt cele consacrate: „Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, și imnele din Rig-Veda, pe care păstorii Indiei le îndreptau luminii și puterilor naturii, pentru a le lăuda și a cere de la dânsele iarbă și turme de vite. Tot așa, privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-a purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, și ne bucurăm de frumusețea lor atâta, ba poate mai mult încă de cât contemporanii lui, și tot astfel privim statuile lui Fidias și ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael și ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel, ne bucură și portretul pe care-l face Grigore Ureche Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, cu cât simțim și azi plăcere citind ce vrednic și cu virtute Român a fost Măria sa”. Spre deosebire de Mihail Kogălniceanu mai devreme (care considera bătălia de la Războieni de mai mare interes românesc decât Termopile, iar cele de la Rahova și Călugăreni mai strălucite decât Maraton și Salamina ), dar în același spirit cu el, Eminescu îl plasează pe Grigore Ureche alături de Homer și de Shakespeare. Cu alte cuvinte, marele creator român nu-i pune pe autorii români deasupra celor mari din literatura universală, dar îi compară cu aceștia.
Modelul de stat ideal eminescian se construiește, ca și în cazul lui Leopold von Ranke, în temeiul unei simpatii universale care poate îmbrățișa, precum remarcă Ernst Cassirer, toate epocile și toate națiunile: „Pentru Ranke, națiunile latine și teutonice, grecii și romanii, Evul Mediu și statele naționale moderne însemnau un organism coerent”. Și în cazul lui Eminescu, Sympatheia pune totul sub formă de organism unic, de univers armonios organic și viu. „Concertul european” este văzut, în spirit maiorescian, ca o configurare de cercuri interactive, ca o alianță „liniștită” de puteri, ca un areopag, ca o Ligă Spirituală care armonizează interesele speciale (= naționale) cu cele general-continentale și mai ales ca „o constelațiune”, acesta fiind cuvântul cel mai frecvent în articolele din „Timpul”. Și în expresia metaforică „constelațiune de state” este de decriptat o sugerare complexă, la care concură fantezia, mistica, visul, configurarea geometrică. E o proiecție vizionară în temeiul câmpului semantic deosebit de bogat al „stelei” care cuprinde și strălucire idealizată romantic, și taină, și destin, și statornicie, și devenire. E un construct filozofic, dar și un termen de-idealizat, pragmatic ce descrie fenomenologic niște realități istorice: configurație a tuturor statelor europene, configurație a statelor balcanice, configurație a naționalităților în cadrul Austro-Ungariei. „Constelaţiunile” de state ar trebui să aibă o anumită stabilitate și durată precum grupările de stele în Cosmos, după cum concertul european ar trebui să aibă ca model (ideal) muzica sferelor. Poetul-organicist și istoricul-organicist Eminescu voia să armonizeze elementele și să considere ca prim întregul prin raport la părțile sale, voia ca în „constelațiunea europeană” ca întreg și în fiecare stat ca parte să domine „o unitate de dezvoltare”, o statornicie a „curentului istoric”, un mod „neschimbăcios” de a vedea lucrurile și o țintă fixată „de mii de ani”. Disonanțele care apar în cadrul „concertului european” sunt generate de planurile imperialiste de cuceriri teritoriale și economice, de manifestările doctrinare ale panslavismului, panelenismului, panbulgarismului și ostrumelismului (= întărirea puterii Turciei asupra statelor din Ostrumelia sau Rumelia de răsărit, adică Albania, Grecia, Serbia, Bulgaria). Eminescu observă că, atunci când se aplanează anumite litigii, nu se mai pomenește de așa-numitul „concert european”, că marile puteri nu mai au o problemă gravă și nu caută dezlegarea în comun, din moment ce nu au un pericol iminent „de natură a le sili să-l prevină și să-l înlăture toate împreună”. Clipele de respiro ce survin în tensiunea politică fac ca „fiecare din statele europene să-și formeze planuri de cucerire teritoriale și economice pe viitor; ba unele lucrează déjà pe față la realizarea aspirațiunilor lor”.
Eminescu, reticent la construcțiile utopice precum republica universală, pacea eternă sau regatul dacic al lui Decebal, crede că viitorul Orientului este „o confederație de popoare în care egalitatea naționalităților și limbilor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formațiunile de state – lucru secundar”, că România face parte deja din „concertul european” și că în cadrul acestuia trebuia realizată o unitate a legislației, pe fondul elementelor de unitate a culturii continentale. Pătruns de rolul civilizator al Europei, își imaginează bătrânul continent în postura „de a trăi continuu”: „ … Date fiind multele ei litorale (țărmi), marea apărând, nu e un element, ci și ca o faptă economică, ca un puternic mijloc de comunicațiune („drumul popoarelor”), ea [Europa] are facultatea, natura de a întreprinde și întreține comunicațiunea cu toată lumea și din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii întregi”. Așa cum Europa este cheia comunicării cu toată lumea, România are rezervat rolul de a fi „un factor hotărâtor în echilibrul european”, de a se impune stimei Europei prin ordine și liniște și a „înlătura primejdiile care ar amenința-o dacă ar deveni o cauză de îngrijirii [=îngrijorări] pentru puternicii noștri vecini”, prin voința de a deveni „un stat de cultură la gurile Dunării”.

Ideile generale

Mihai Eminescu a exprimat prin gazetăria sa ideile progresiste fundamentale ale epocii sale. Militând pentru națiunea română și pentru „concertul națiunilor” europene, poetul s-a situat pe coordonata cea mai avansată a gândirii contemporane lui. Mai întâi, și-a definit prin limbă, origine, credință, teritoriu, tradiții și cultură națiunea sa, privită în comparație cu alte națiuni europene, iar apoi a stabilit coordonatele funcționării Europei, valabile până astăzi. Este vorba despre Europa națiunilor libere, democratice, egale, modele de civilizație și de cultură pentru restul lumii. Nu a acceptat, în nicio împrejurare, asuprirea naționalităților și, evident, nici discriminarea românilor trăitori în state străine, mai ales pe pământurile în care aceștia erau băștinași și majoritari (ca în Transilvania, Basarabia, Bucovina). Firește, opiniile sale politice de conjunctură, referitoare la un aspect sau altul al frământatei vieți politice din România sau din Europa de atunci, rămân discutabile. Epitetele folosite, caracterizările, etichetările pot fi, de către unii, ușor sau radical emendate, numai că faptul nu este deloc singular: oricare gazetar, mare sau mic, de oricând și de oriunde, se află într-o asemenea situație. Din perspectiva unor evoluții mai recente, anumite idei ale lui Eminescu pot părea exclusiviste, conservatoare, naționaliste. Dar toate trebuie plasate în contextul epocii, adică în ambianța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, când nu existau nici „Declarația universală a drepturilor omului”, nici rezoluții ferme de protecție a minorităților și când marile puteri luptau pe față pentru o nouă împărțire a lumii, când se mai vorbea de popoare cu istorie și fără istorie și când discriminările erau statuate prin legi interne și tratate internaționale. De exemplu, în chestiunea „împământenirii” străinilor în România, Eminescu a avut o poziție nuanțată, fiind de părere că trebuie să se țină seamă de vechimea, de situația și de atitudinea față de țară a celor care urmau să primească cetățenia română. Azi, la mai bine de un secol de atunci, se discută cam în aceiași termeni pe coridoarele și în birourile de la Bruxelles și Strasbourg, din moment ce unii membri ai UE propun să fie statuate trei tipuri de minorități (istorice, recente și de imigrație), cu drepturi aferente diferențiate, proporționale cu vechimea și rolul lor în noua Europă. Cu alte cuvinte, unii să aibă drepturi depline și alții mai puține, iar alții aproape deloc!
Eminescu nu a exprimat idei nici conservatoare și nici liberale, nu a fost nici dacist și nici latinist, nu a fost nici român contra Europei și nici autohtonist îndreptat contra modernității. El a apărat anumite puncte de vedere partizane pe scena politică de atunci, dar a avut mereu grija echilibrului omului de cultură înaltă, grija românului integrat în Europa și susținător al intereselor poporului său.

Posteritatea gazetăriei eminesciene

Mihai Eminescu a gândit România și Europa viitorului înainte de a exista teoretizarea elementelor lor componente de către specialiști, înainte de discuțiile din secolul al XX-lea despre globalizare și integraționism. El a fost între cei dintâi gânditori europeni capabili să găsească un echilibru între națiuni și continent, excluzând rolul malefic al imperiilor multinaționale, al puterilor cu tendințe dominatoare. S-a spus că Eminescu nu a fost atât de mare gazetar pe cât poet, ceea ce este relativ. Gazetăria nu te face celebru, în durata lungă, precum te pot dace poezia sau literatura în general. Cel mai mare jurnalist al lumii – daca el există – nu va atinge niciodată faima lui Shakespeare, a lui Dante, a lui Cervantes sau a lui Goethe și nici cel mai mare jurnalist român nu va fi cunoscut precum Eminescu, Blaga, Caragiale sau Arghezi. Gazetăria este, în general, o meserie de circumstanță, produsele sale fiind perisabile, ancorate într-un timp precis, în anumite conjuncturi, discursul său fiind ocazional. Trecând ocazia, trece și interesul. Și totuși, Eminescu s-a ridicat și în gazetărie deasupra momentului trăit și a trimis lumii și țării mesaje perene. Presa secolului al XIX-lea românesc, alături de școală, a consolidat coeziunea națiunii române și a pregătit țara generică românească atemporală pentru unitatea sa politică, realizată între 1848 și 1918. În acest context, Mihai Eminescu a exprimat cel mai bine scopul națiunii române, acela de a-și făuri statul unitar, într-o Europă a națiunilor. În epoca eminesciană nu erau în prim planul gândirii înaintate nici universalismele imperiale, catolice sau panslaviste, nici supunerea popoarelor mici de către cele mari, nici ideea de globalizare, nici protecția mediului ambiant etc. Cea mai progresistă idee politică era ideea națională, adică emanciparea națiunilor din asuprirea lor multiseculară, tendința de destrămare a imperiilor și constituirea statelor naționale unitare. Eminescu s-a identificat prin toate fibrele ființei sale cu această idee, vibrând pentru România, țara sa. De aceea, a și scris, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor…”, pe când avea 17 ani și a publicat-o și răspândit-o mai întâi în celălalt colț de Românie, în Transilvania, cu mult înainte ca România să fie întreagă pe hartă. Poetul vedea toate „gloriile” trecute ale țării sale, dar avea și „dorul” unității ce urma, cu siguranță, să vină. Eminescu a fost un visător, dar unul ale cărui vise pentru Țară s-au împlinit, cel puțin pentru două decenii. Eminescu este actual și pentru ca mai avem de împlinit o parte din visul său pentru Țară.

Ioan-Aurel Pop

1 Nicolae Iorga, Ceva despre Ardealul românesc, București-Năsăud, 1907, p. 1. Și Cantemir are avea aceeași viziune a unității atemporale românești, când zicea „Hronicon a toată Țara Româniască (care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul)”. De fapt, toți marii creatori, de la Inochentie Micu, Mihail Kogălniceanu și Mihai Eminescu până la Lucian Blaga și Nichita Stănescu au exprimat, într-o formă sau alta, acest sentiment tonic, dar cuminte și cumpătat, al românității organice integrale.
2 N. Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.
3 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 280-281.
4 Mihai Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880), ediție de Perpessicius, București, 1989, p. 40.
5 Ibidem, p. 5-6.
6 Idem, Articole politice. Fragmentarium, București, 2015, p. 321.

7 Mihai Cimpoi, Unitatea culturii universale în reprezentarea lui Eminescu, p. 2.
8 M. Eminescu, Opere, vol. IX. Publicistică (1870-1877), ediție de Perpessicius, București, 1980, p. 29.
9 Ibidem.

10 M. Eminescu, Opere, vol. IX …, p. 204.
11 M. Cimpoi, Discursul (Limbajul) politic, p. 6.
12 Idem, Unitatea culturii universale în reprezentarea lui Eminescu, p. 1.
13 Ibidem.
14 Ibidem, p. 3.
15 M. Eminescu, Opere, vol. VIII, ediție de D. Vatamaniuc, București, 2011, p. 178. M. Cimpoi, Unitatea …, p. 3-4.
16 M. Eminescu, Opere, vol. VIII …, p. 939.
17 Ibidem, p. 953-954.
18 Ibidem, vol. X …, p. 23.
19 Pompiliu Teodor, Evoluția gândirii istorice românești, Cluj, 1970, p. 138.
20 Ernst Cassirer, Eseu despre om, București, 1994, p. 263.

21 M. Cimpoi, „Concertul european” gândit eminescian, p. 2.
22 Ibidem, p. 2-3.
23Ibidem, p. 3.
24 M. Eminescu, Opere, vol. IX …, p. 203-204. M. Cimpoi, Concertul european…, p. 5.
25 Idem, Articole politice. Fragmentarium …, p. 160.
26 M. Cimpoi, Concertul european…, p. 5-6.

Leave a Reply

Your email address will not be published.