Țăranul român, sacrificat de țară ca preț al libertății de circulație

Avram Fitiu
Avram Fitiu

Țăranul român, sacrificat de țară ca preț al libertății de circulație pentru milioane de români în procesul de integrare europeană! Oare țara și strada de astăzi se mai simt datoare moral?

Integrarea politico-economică a României în Uniunea Europeană trebuia să aibă un preţ de plătit. Pentru guvernanţii României de la acea vreme, cel mai uşor a fost să sacrifice ţăranul român pe altarul acestei integrări. Era un preţ pe de o parte ușor de plătit şi, în acelaşi timp, era un preţ solicitat de marile ţări agricole europene, pentru care România trebuia să reprezinte doar o piaţă de desfacere a produselor agricole şi nu un concurent. La schimb cu libertatea de circulaţie pentru cetăţenii României, a fost sacrificată libertatea de circulaţie pentru produsele agricole țărănești. A fost mult mai acceptabil din punct de vedere politic, pentru ţările europene, să aprobe libertatea de mişcare a cetăţenilor români, în schimbul libertății de mișcare a produselor agroalimentare europene pe piețele noastre.

În acest contex, în care compromisul a fost acceptabil de ambele părţi, am devenit cetăţeni europeni în 2007, pierzând evident unul din elementele majore ale identităţii neamului românesc, agricultura țărănească, și abandonând astfel un stâlp fundamental al suveranității alimentare.

Evoluţia unei societăţi în timp presupune, evident, şi sacrificii, iar în cazul României factura integrării acesteia a fost plătită cu preţul disoluţiei spaţiului rural ca bază de producţie agroalimentară. Din păcate, această factură nu este suficientă, şi astăzi ajung la scadenţă şi alte facturi ale integrării. Una dintre ele este legată de reorganizarea spaţiului rural. În acest sens, din punct de vedere operaţional, banii europeni, care au ca funcţie redefinirea spaţiului rural prin investiţii non agricole (măsurile de investiții din P.N.D.R.), merg predominant tot la cetăţenii europeni care, prin guvernele lor naţionale, îşi permit să cofinanţeze proiecte individuale. Este cazul cetăţenilor italieni care ocupă pas cu pas spaţiul rural din Banat, construind o nouă Italie rurală ca enclavă economică. Este evident pentru oricine că spaţiul rural românesc nu poate avea în vedere, în viitorii 5 ani, să menţină viabile patru milioane de gospodării ţărăneşti. Oricare altă ţară, în locul României, ar alege o formulă de salvare, în care “să salveze o fermă din 10 sau măcar o fermă din 100“ prin programe de restructurare a spaţiului rural. Orice copil ştie că „atunci când la învăţătură nu ţi-ai fixat clar ţintele, sunt slabe şanse de a lua premiul I”. Pentru România, situaţia este şi mai haotică, pentru că nefixându-se o ţintă clară, “nu premiul I, ci repetenţia este asigurată”. Iar “repetenţia” în spaţiul rural se traduce printr-un abandon al acestuia de către ţărani, din cauza vârstei lor biologice înaintate, şi ocuparea acestuia (în următorii 5-10 ani) probabil de către agricultorii altor ţări, care cuceresc în mod inteligent, pas cu pas, satul românesc. Exemple de sate semiabandonate sunt cu sutele în Franţa, Spania etc., unde procesul de reformă a P.A.C. a durat totuşi peste 50 de ani. Ori, în România, unde schimbările P.A.C. sunt cerute ţăranilor peste noapte, prea puţini dintre aceştia vor putea face faţă noilor provocări.

Se ştie: cu cât un sistem se impune mai radical, cu atât mai puţini rezistă schimbărilor şi dispar în neantul istoriei. În acelaşi timp, se ştie că nici un guvern postdecembrist nu a avut curajul de a lua taurul de coarne, pentru a organiza ferma ţărănească, din motive electorale atât de „importante” din 4 în 4 ani. Astfel, printr-un joc inteligent, pe care francezii îl numesc “laisez-faire” (lăsarea lucrurilor să se întâmple de la sine), guvernanţii au lăsat timpul să le facă treaba, iar astăzi, după două decenii, avem sate în judeţele Sălaj, Cluj, Bihor etc., în care ţăranii au ajuns să cumpere de la magazin nu doar pâine, ci şi ouă, carne de porc, lapte şi altele, ceea ce arată incapacitatea fermei ţărăneşti de a le mai produce. Când, ca ţăran, ai ajuns să cumperi produse alimentare de la magazinul din sat înseamnă că asupra ta s-au abătut nori negrii de sărăcie fizică şi intelectuală. Sărăcia satului românesc şi a ţăranului român are alte dimensiuni decât cele uzuale, şi ele sunt date de lipsa de perspectivă cu care țăranii se confruntă. În maxim 5 ani, credem că o mare parte, nu doar câțiva, din ţăranii din satele acestor judeţe vor cumpăra laptele, carnea și pâinea de la magazinul sătesc. Ori, acest moment este foarte aproape de zilele noastre, motiv pentru care tragem un semnal de alarmă pentru aceia care pot să audă şi să înţeleagă că istoria nu iartă pe nimeni pentru ignoranţă şi că a venit momentul pentru salvarea satului românesc de la exod. Henri Mendras descrie un fenomen asemănător petrecut în Franţa, în secolul trecut, în cartea sa de referinţă în sociologia rurală franceză, intitulată “La fin des paysans (Sfârşitul ţăranilor)”. La rândul nostru, în lucrarea de față, vom încerca să trasăm paşii necesari pentru salvarea ţăranului român demn, cu capul sus, aşa cum a stat de atâtea ori în faţa istoriei, în momente de vitregie. Răspund astfel unui ţăran cu carte din Prundul Bârgăului (judeţul Bistriţa Năsăud), care îşi punea la un moment dat o întrebare retorică, neînţelegând “de ce, de la Dimitrie Cantemir încoace, ţăranul a trebuit să îndure cât a putut, încasând în plină figură pumnii istoriei”. Este nevoie de o nouă redefinire a satului românesc, în care să apară noi activităţi rurale şi noi funcţii ale locuitorilor acestui spaţiu.

Negocierea nedemnă a capitolului de agricultură

În momentul când negociezi „în genunchi” un capitol de importanţă strategică, cum este agricultura, nu trebuie să te miri după caţiva ani că românii consumă mai mult de 70% din alimente provenind din ţările vecine. S-a negociat, de exemplu, o cotă de lapte de patru ori mai mică decât a Olandei, o ţară de 6 ori mai mică decât România. Asfel, peste 5 milioane de bovine au fost “trimise la plimbare” de către guvernanţii români din acel moment. Am devenit astfel, peste noapte, o imensă piaţă de desfacere pentru ţările vest europene care au câştigat fără luptă o piaţă de peste 20 de milioane de consumatori, în mod aberant extremi de fideli pentru produse alimentare din afara gliei româneşti. Au fost sacrificate astfel peste 4 milioane de ferme ţărăneşti pentru câştigarea libertăţii de circulaţie a persoanelor. Sunt de admirat miniştrii polonezi ai agriculturii, care nu au cedat presiunilor europene, fără să obţină drepturi de “minimă existență” pentru ţăranul polonez.

Avram Fițiu, http://www.avramfitiu.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published.